Gone with the wind...

Am intalnit odata pe cineva care a scris o vreme scrisori unei femei pe care o iubise si despre care nu mai stia nimic. Fara sa astepte raspuns. Ca si cum si-ar fi notat gandurile intr-un jurnal. Dealtfel, avea grija sa nu-si mentioneze adresa pe plic.
"Atunci de ce-i scriai?" l-am intrebat.
"Ea stia foarte bine ce defecte aveam si n-o puteam minti. Era ca o instanta care imi impunea sa spun adevarul."
Dupa un an, intr-o dimineata s-a hotarat totusi sa o caute. Dar cand a ajuns in orasul respectiv, a aflat ca ea murise de doi ani. Un batran l-a intrebat daca el ii scria, l-a rugat sa astepte si i-a adus un pachet cu plicuri nedeschise.
"Le-am pastrat pe toate. M-am gandit ca intr-o zi va veni cineva dupa ele"

Uneori, si eu ma simt in situatia acelui barbat. Toate intrebarile pe care le pun, vantul mi le aduce inapoi intacte. Va trebui sa gasesc un raspuns la ele, dar prin insusi faptul ca imi pun intrebari nu se mai simte singuratatea. E un prilej sa-mi declar sentimentele fara sa ma rusinez de ele.

Iubirea ne spune ACUM. Trebuie sa alegem.